marți, 20 septembrie 2016

Rillette (sau cum să facem un fel de pate de casă).

Cu puțină vreme în urmă am mâncat la o prietenă în Provence un preparat delicios care mi-a atras atenția atât prin gust, structură, cât și prin compoziție, care includea numai ingrediente naturale fără conservanți sau coloranți. Am aflat că se cheamă rillette  și că se prepară din carne de porc sau de pasăre, printr-un procedeu de fierbere lentă a cărnii în grăsime pentru a deveni onctuoasă și tartinabilă. Inventată undeva pe la sfârșitul secolului al XIX-lea în centrul Franței, specialitatea seamăna izbitor cu o delicatesă din copilăria mea, carne de porc friptă la borcan în untură, diferența fiind dată doar de faptul că în rillette carnea este foarte fin tocată și amestecată în untura pentru a deveni pastă.
Din ce fel de carne se face rillettes? Tradițional rillettes se produceau doar din carne de porc, dar astăzi se poate face acest preparat aproape din orice: carne de porc, de iepure, de păsări de curte, de vițel, de somon, ton, sau chiar de păstrăv. În rillettes se pot folosi resturi de carne neconsumate de pe carcase de pui, rămase de la friptură și în general carne fără valoare culinară deosebită: nu stricăm pe rillettes un piept de rață sau un mușchiuleț de vițel.
Ca să obținem un rillette de calitate este necesar sa adăugam cărnii la preparare culoare și gust pentru a obține o aromă aparte și de aceea se folosesc morcovi, ceapă și condimente. Inițial rillettes se făceau doar cu carne, untură, sare și piper, dar astăzi imaginația bucătarilor a explodat și se poate adauga la compoziție: vin, cognac, pătrunjel, cimbru, curry, portocală, ghimbir, usturoi, etc. Eu am respectat rețeta tradițională folosind în loc de carne pe porc carne de pui și untură de rață.


INGREDIENTE:
750 g carne de pui (un piept și două pulpe dezosate făra piele) pe care am tocat-o singur cu mașina la sita mare
200 g untură de rață
1 ceapă roșie (impropriu numita așa întrucât este de culoare mov).
1 morcov
3 fire de ceapa verde
1 pahar de vin alb
sare, piper negru

PREPARARE: durează în jur de 3-4 ore în funcție de cantitatea și de calitatea cărnii folosite.

  1. folosim o cocotte din fontă cu capac (dacă facem preparatul pe aragaz), sau de ceramică (dacă facem preparatul la cuptor)
  2. punem în cocotte untura, ceapa tocată și morcovul și le călim la foc mic. (Nu le prăjim!)

  3.  după ce ceapa a devenit sticloasă adăugam carnea și îi dăm un praf de sare
  4. fierbem carnea în untura de rață la foc mic, amestecând din timp în timp să nu se prindă. Dacă este nevoie adăugăm un strop de apă, sau de vin ca să nu se usuce carnea și să fiarbă până se înmoaie.
  5. după ce a fiert carnea adăugam un praf de piper și dăm vasul la rece câteva ore să pătrundă untura în carne, sau cum ar spune bucătarii să se matureze.
  6. rillette se poate servi ca atare uns pe pâine proaspătă, sau prăjită, baghete, chifle, etc. ca aperitiv, sau la micul dejun.
  7. dacă textura este prea mare sau unele bucățele de carne s-au uscat prea tare se poate finisa preparatul mărunțindu-l într-un blender, chopper, sau cu turbomix-ul.
  8. pentru a putea conserva pentru mai mult timp un rillette trebuie acoperit cu un strat de untură care se toarnă peste compoziție când aproape s-a răcit. Puneți preparatul într-un borcan de sticlă cu capac de sticlă pentru a-l ține mai mult timp în pivniță sau la frigider.
Pofta bună!

P.S. Citind zeci de rețete de rillettes am ajuns la concluzia că fiecare poate face acest preparat nepretențios, după propriul său gust. Important este că vom obține un preparat de casă mult mai sănătos decât pateurile din comerț, așa ca merită să încercați. Despre cum putem obține untura de gâsca sau de rață preparată în casă într-un episod viitor.


luni, 19 septembrie 2016

Ardei California scăzuți pentru la iarnă.


Vara asta am avut ocazia să particip la prepararea unui ingredient pentru mâncare preparat în exclusivitate din ardei gras roșu, mai precis din soiul California Wonder. Dar să vă povestesc.
De 25 de ani petrec mai multe zile pe an în Ungaria într-o regiune superbă cuprinsă între Tisa și Dunăre, numită Kunsag, județul Bacs-Kiskun, (Kis-Kun= Cumania Mică, regiune istorică ungară). 
Deși natura nu a fost prea darnică cu locuitorii ei, regiunea fiind situată pe fundul rămășițelor Mării Sarmatice, mai precis Marea Panonică și de aici o extindere uriașă a terenurilor nisipoase și a sărăturilor, în regiune se practică din cele mai vechi timpuri creșterea animalelor, cultura viței de vie, a legumelor și a pomilor fructiferi. Deși dacă întrebi pe oricine dacă știe vreun vin unguresc 99% din cei întrebați vor răspunde Tokay, cea mai extinsă regiune viticolă maghiară este cea din Kunsag, care are tot atâta suprafață cât toate celelalte regiuni viticole maghiare la un loc.
Dar să revenim la ardei. Ani de zile trecând spre sau dinspre Kiskoros (orașul natal al lui Șandor Petofi și centrul viticulturii din zonă), defilam pe lângă garduri de care stăteau la uscat șiraguri de ardei capia pentru a fi trasformate în paprika, despre care am scris aici. 

De ceva timp însă șirurile de ardei care împodobeau toamna casele au cam dispărut, deși zona păstrează în continuare primul loc în producerea acestui condiment. Am aflat și de ce. De câțiva ani în zonă au apărut investitori olandezi care cumpără semințe de ardei de toate tipurile pentru a le ambala și a le vinde apoi în toata lumea. Horticultorii olandezi aduc semințele, solariile, know-how-ul și toamna cumpără sămânța pe care o plătesc bine. Carnea ardeilor devin un fel de produs secundar și este vândută pe plan local sau firmelor de fabricare de boia la prețuri aproape derizorii. Măcinată, fiartă până scade la jumătate pulpa de ardei se conservă la borcan pentru a fi utilizată la diferite preparate culinare, sau stocată congelată pentru a fi adăugată la zacuscă sau la alte conserve de iarnă.
  1. Ardeii se spală în mai multe ape.
    Pulpa de ardei se spală în mai multe ape.
  2. Apoi se macină în mașina de tocat:
  3. Pasta de ardei se strânge într-un cazan (bograci);
  4. Cazanul se pune la foc până ce pasta de ardei dă în fiert:
  5. Se amestecă tot timpul pentru a nu se lipi de fundul cazanului.
  6. Fierberea durează în funcție de cantitate 1-2 ore (în cazul nostru a durat 3 ore dar am avut 25 kg pulpa de ardei).
  7. Când pasta de ardei a scăzut la jumătate adăugăm sare după gust, apoi oprim focul.
  8. Turnăm pasta în borcane de sticla sterilizate încă fierbinți, pe care le înșurubăm și le așezăm cu capacul în jos.
  9. Acoperim borcanele cu o pătură și le lăsăm să se răcească. Pentru zacuscă folosim un recipient mai mare pe care îl putem pune în congelator.
Pofta bună

luni, 18 iulie 2016

Pulpe de iepure gătite a la Provence (mediteranian)


MATERII PRIME NECESARE:
  • pulpele de la un iepure
  • 2 morcovi
  • 2 rădăcini de pătrunjel
  • o ceapă
  • un cățel de usturoi
  • o lingură de muștar de Dijon
  • o lingură de tapenade* (vezi mai jos cum se prepară)
  • 2 linguri cu vârf de condimente Herbes provensale, sau amestecați mai multe feluri de ierburi aromatice: 1 linguriță oregano, 1 linguriță busuioc, 1 linguriță cimbru, 1 linguriță rozmarin, 1 linguriță măgheran
  • 4-5 roșii, sau o cutie cu roșii pasate
  • 10-015 măsline
  • 1/2 lămâie
  • 10 măsline
  • 1 pahar de vin alb sau roze.
  • 6  linguri de ulei de măsline
  • piper
  • sare
PREPARARE:
Amestecăm într-un vas 2 linguri de ulei de măsline, zeama de lămâie, muștarul, tapenade și ierburile aromatice și le omogenizăm cu o lingură de lemn.
Pulpele de iepure spălate și uscate cu prosop de bucătărie se tăvălesc prin amestecul de mai sus, acoperindu-se bine pe ambele părți și se lasă la frigider câteva ore să fie pătrunsă carnea de condimentele din ierburi. Dacă se folosește carne de iepure vânat, atunci se recomandă a se păstra carnea în acest baiț peste 24 de ore.
Separat punem la fiert în zeama de carne morcovul și pătrunjelul. Când fierb îi dăm deoparte să se răcească.
Punem într-o cratiță 4 linguri de ulei de măsline, câte una pentru fiecare pulpă și punem carnea la prăjit la foc viu, câteva minute pe o parte câteva minute pe alta. Când s-au rumenit dăm focul încet și adăugam restul de vin și acoperim lăsând să fiarbă înăbușit. Întoarcem carnea de pe o parte pe alta si oprim focul când tot vinul s-a evaporat.
Scoatem pulpele de iepure pe o farfurie să se odihnească.
În restul de ulei și ierburi aromatice de pe fundul cratiței călim ceapa tăiată mărunt și usturoiul. Nu prăjim ceapa, doar o facem sticloasă. Resturile de mirodenii parțial prăjite pot da o culoare închisă cepei. Dăm cratița de pe foc și lăsam să se răcească conținutul.
Punem în blender legumele fierte, ceapa călită și resturile de mirodenii prăjite,adaugăm roșiile, un praf de piper 1 polonic de zeama în care am fiert legumele și le transformăm într-o pastă.
Ștergem cratița în care am prăjit pulpele cu un prosop de hârtie, punem pulpele de iepure în vas și adăugam peste ele amestecul din blender și măslinele.
Dăm în clocot și potrivim de sare. Dacă pulpele nu s-au pătruns la prăjit putem lăsa mâncarea pe foc ceva mai mult timp, având grijă să nu se lipească de cratiță, Altfel un singur clocot este de ajuns.

SERVIRE
Mâncarea de iepure provensal se poate servi atât caldă cât și rece, cu pâine de casă, sau cu gratin din cartofi. Adăugam la masă un vin roze de Provence, sau în lipsă un roze românesc. Eu n-am avut nici de unul nici de celălalt așa că am sacrificat din colecție un vin Garnacha Roze de Carinena (Aragon, Spania) din 2014.

*Tapenade: pastă de măsline tăiate mărunt, amestecate cu ulei de măsline, capere și pastă de anșoa. În țările francofone există gata făcută la borcan, fie verde din măsline verzi, fie neagră din măsline negre. La noi puteți cumpăra pasta de măsline la fiecare raion de autoservire a super/hiper marketurilor, la fel și capere, iar anșoa se găsește atât la conservă cât și sub forma de pastă.
Pofta bună!
Amestecăm într-un vas 2 linguri de ulei de măsline, zeama de lămâie, muștarul, tapenade și ierburile aromatice 
și le omogenizăm cu o lingură de lemn.
Pulpele de iepure spălate și uscate cu prosop de bucătărie se tăvălesc prin amestecul de mai sus.
Punem într-o cratiță 4 linguri de ulei de măsline, câte una pentru fiecare pulpă și punem carnea la prăjit la foc viu, câteva minute pe o parte câteva minute pe alta.
Scoatem pulpele de iepure pe o farfurie să se odihnească.
În restul de ulei și ierburi aromatice de pe fundul cratiței călim ceapa tăiată mărunt și usturoiul.

Punem în blender legumele fierte, ceapa călită și resturile de mirodenii prăjite,adaugăm roșiile, un praf de piper 1 polonic de zeama în care am fiert legumele și le transformăm într-o pastă.
 punem pulpele de iepure în vas și adăugam peste ele amestecul din blender și măslinele.
Mâncarea de iepure provensal se poate servi atât caldă cât și rece,
Adăugam la masă un vin roze de Provence.

vineri, 1 iulie 2016

Pâine de casă cu ayran

Pâine de casă cu ayran

De mai multe luni, experimentez pâinea de casă, după ce am gustat mai multe feluri coapte de cumnata mea Carmen Gabriella şi prezentate peblogul ei.
În esenţă reţeta este simplă şi uşor de preparat.

CANTITĂŢI:

  • 1 kg de făină de preferinţă din grâu "tot bobul", integrală, sau neagră, dar se poate folosi şi faină de secară
  • 800 ml de apă, sau zer rece
  • 32 g de sare
  • 10 g de drojdie uscată, de preferinţă Pakmaya (1 plic)
PREPARARE ALUAT:
  • amestecăm făina, sarea şi drojdia pentru omogenizare
  • adăugam apă şi amestecăm fără să frământăm până ce obţinem o pastă omogenă
  • lăsăm la odihnit într-un loc ferit de curenţi de aer aluatul, timp de 12 ore, într-un vas acoperit cu un prosop de bucătărie. Eu folosesc în acest scop cuptorul aragazului.
COACERE:
Pâine coaptă în cuptorul roman
  • luăm un vas pentru copt pâinea care să fie încăpător şi să aibă capac. De preferat un vas de fontă, sau de porţelan. În lipsă de astfel de vase, eu am încercat să coc pâinea în cuptorul roman pe care şi aşa nu-l folosesc la altceva şi rezultatele au fost foarte bune. Să nu uităm că în bucătăria românească mai ales în Oltenia se mai foloseşte şi astăzi pentru copt pâinea un clopot de lut ars numit "ţest" care este strămoşul cuptorului roman.
  • dăm foc maxim la cuptorul de la aragaz (foc 6 sau 240 grade)
  • încălzim vasul de copt câteva minute, cât să nu ne frigă când îl manipulăm, dar nici sa nu fie rece când adăugăm aluatul
  • scoatem vasul şi-l înfăinăm foarte bine pe dinăuntru. Dacă nu stăpânim foarte bine tehnica de înfăinare, atunci putem unge vasul cu un strat subţire de grăsime (unt, margarină, untură, ulei), peste care adăugăm făina, care se va lipi de stratul de grăsime.
  • adăugăm aluatul şi-l împăturim trăgând de colţuri spre centru
  • se coace 30 de minute în cuptor cu capacul pus, apoi fără capac încă 30 de minute, la 200 de grade sau foc 4.
  • după coacere pâinea se lasă la răcit cel puţin o oră
Pâine de faină "tot bobul"
Păine din făină de secară.
Am făcut aşadar mai multe pâini în ultima perioadă, dar din păcate nu am avut niciodată zer pentru ai da un gust mai bun. Noroc cu reţeua Lidl care a introdus şi în ţara noastră băutura răcoritoare ayran, aşa că în lipsă de zer am gătit o pâine cu ayran în loc de apă.
Ce este ayranul? O băutură răcoritoare pe bază de lapte, mai precis de iaurt, amestecat cu apa şi cu sare şi servit bine răcit, cu fulgi sau cuburi de gheaţă şi cu frunze tocate de mentă.
Ayran este numele turcesc al băuturii cunoscut şi sub alte denumiri: "laban" sau "leben" în ţările arabe, "ariani" în Grecia, "dhale" în Albania, "doog" în Afganistan, mohi în Nepal etc. Băutura are la bază iaurtul din lapte de vacă, oaie sau capră, oprit din fermentaţie cu apă sărată şi împrospătat cu zeama de la castraveţi verzi raşi, frunze de mentă, sau alte plante aromatice.
Ayranul ca şi braga, era o băutură comună în Galaţi în epoca fanariotă, dar care a dispărut o dată cu populaţia de origine turcă. Deşi braga încă mai rezistă eroic în căteva oraşe din România, se pare ca va avea în curând aceeaşi evoluţie ca şi ayranul: va deveni amintire în lipsa de consumatori. Unele ţări au adoptat politici de susţinere a preparatelor răcoritoare autohtone, cum este şi cazul ayranului, care este inclus în meniurile de la Mc' Donalds şi Burger King din Turcia.
Pe când şi la noi bragă la Mc' Donalds şi "poale-n brâu" la Pizza Hut?

N.B. 
  1. Având în vedere că ayran este o băutura deja sărată nu mai este necesar adaus de sare.
  2. o cutie de ayran are 300 de grame, aşa că vom folosi aproape 3 cutii pentru 1 kg de faină.
Pofta bună!

joi, 30 iunie 2016

Marinată de scrumbie de Dunăre


Recent am postat pe acest blog mai multe considerații despre heringul maatjas. Ori un prieten m-a întrebat: dacă știi chestiile astea despre hering zi-ne ceva și despre scrumbie, că e de-a casei!
Așadar în calitatea mea de fan al scrumbiei mă conformez și vă povestesc câte ceva despre acest pește. 
M-am întâlnit cu el în copilărie, nu era primăvară în care tatăl meu, Dumnezeu să-l ierte, să nu aducă de la piață peștii strălucitori, pe care-i curăța de solzi și de mațe la canalul din gradină, că făcea mama scandal dacă aducea scrumbia în casă. Tot afară o și gătea tata, la grătar, umplându-i burta cu buruieni aromatice din grădină și stropind-o cu mujdei din usturoi proaspăt, dupa care o plasa in vecinătatea unei bucăți de mămăligă aburindă. Așa era primăvara. Toamna și iarna cumpăra tata scrumbie afumată, învelită în hârtie cerată. O tăia felii subțiri și punea lângă ea o ceapă Caba adusă de la nenea Enache de la Brănești, crescută cu apă din Prut, pe care o fărâma cu pumnul lui mare, speriind-o pe mama cu zăngănitul farfuriilor care țopăiau pe masă. Iubeam acest fel de aperitiv și carnea aromata a peștelui pe care o desprindeam cu un cuțit de pielea vargată. Mai pe urmă am mâncat la prieteni lipoveni scrumbie marinată la borcan pe care am găsit-o delicioasă. Avea sora mea o colega la spital care era neam de lipovan și care făcea o marinată de scrumbie care stătea până la Crăciun în frigider și care rămânea tare după luni de zile, spre deosebire de marinatele făcute de mine unde scrumbia se înmuia după câteva săptămâni și nu mai era buna de consum. Ori ceream din nou rețeta și din nou dădeam în bară, probabil la mijloc era un șpil, care-mi aducea aminte de gazonul englezesc plantat pe stadioanele românești care nu arăta niciodată ca cel de Wembley.
Dar să revenim la scrumbie. Pe numele ei științific Alosa immaculata, scrumbia de Dunăre face parte din marea familie a heringilor alături de alte scrumbii, heringi și sardine. Există multe feluri de scrumbii cei interesați pot accesa pagina organizației FAO unde găsesc toate speciile cunoscute. Varianta A. pontica trăiește în Marea Neagră în forma adultă, de unde intră pentru ași depune icrele în fluviile și râurile care se varsă în acesta mare: Dunăre, Don, Nipru, Nistru și Bug, migrând sute de kilometri în amonte pentru căutarea locului ideal de înmulțire. Puietul de scrumbie va reface drumul invers spre mare, unde va trai până va atinge maturitatea sexuală în jurul vârstei de 3 ani, când va lua iar calea migrației spre locul de naștere.
Pescuită excesiv și strâmtorată de modificarile de habitat (poluare, îndiguiri, baraje, etc.), scrumbia de Dunăre a dispărut din Ungaria (ca urmare a construcției barajului de la Porțile de Fier), este rară în Serbia și figurează ca vulnerabilă pe lista roșie a I.U.C.N. (International Union of Conservation Nature) în țările pontice.
Despre valoarea nutritivă a scrumbiei de Dunăre sunt cunoscute mai multe date care s-ar putea sintetiza astfel:

  • conține 12,5 % lipide (grăsimi) cu procent ridicat de P.U.F.A. (Poly-unsaturated-fatty-acid), acizi grași polinesaturați. cu rol important în organism prin aportul de Omega 3, 6, 9.
  • la trecerea din mare în fluvii ;a temperaturi în jur de 5 grade Celsius, în organismul peștelui au loc modificări care cresc valoarea metabolică a lipidelor cu rol anti-colesterol, proprietate exploatata cu ceva timp în urmă de unii întreprinzatori care au lansat produsul Colesterol stop  pe baza de scrumie si ulei de germeni de porumb.
  • conține 25% proteine ușor digerabile
  • conține fosfor, magneziu, potasiu.

Scrumbia de Dunăre este unul din peștii cei mai apreciați în bucătăria tradițională românească putând fi gătită la grătar în folie de aluminiu, sau hârtie unsă cu untdelemn, prăjită, fiartă în abur și conservată în saramură, afumată sau marinată.

SCRUMBIE DE DUNĂRE MARINATĂ
CANTITĂȚI:
  • 2.5 kg scrumbie de Dunăre
  • 500 ml de apă
  • 500 ml de oțet din vin alb 9 grade
  • sare grunjoasă de bucătărie pentru murături (neiodată)
  • boabe de muștar
  • boabe de piper
  • boabe de coriandru
  • foi de dafin
  • 2-3 cepe roșii
  • cuburi de gheață
PREPARARE:

  • scrumbiile se curăță de solzi și de mațe
  • se îndepărtează capetele și cozile
  • peștele se taie felii groase de un deget
  • feliile se spală în mai multe ape până ce lichidul de spălare rămâne transparent. fiind un pește foarte activ care străbate distanțe mari în ape reci sângele lui conține multă hemoglobină care trebuie îndepărtată prin spălări repetate.
  • se zvântă bucățile de pește pe un platou expus în frigider, sau se tamponează cu prosoape de hârtie
  • se presară peste pește sare de murături din abundență
vasul cu peștele sărat astfel se lasă la frigider minim 24 de ore să fie pătruns bine (unii îl țin si 2-3 zile, dar pentru frigiderul meu ar insemna prea mult).

  •  după 24 de ore turnăm peste scrumbii apa rece cât sa le acopere și adăugăm mai multe cuburi de gheață. Lăsam la frigider o oră.
  • clătim peștele după o oră la jet de apa rece pentru îndepărtarea resturilor de sare
  • tăiem ceapa roșie rondele și o așezam pe fundul borcanului
  • adăugam câteva boabe de piper, coriandru, muștar și foi de dafin
  • așezăm rondelele de pește cu spinarea spre exteriorul borcanului (pentru aspect).
  • după fiecare rând de rondele presăram câteva boabe de condimente pentru a creea spații reale prin care să patrundă marinata 
  • dăm în clocot apa și oțetul cu restul de condimente rămase
  • răcim marinata, apoi o adaugăm peste peștele din borcan
  • cu lama subțire a unui cuțit de filetat, sau cu o țepușă de frigaruie ne insinuăm printre bucățile de pește pentru a pătrunde marinata peste tot.
  • închidem borcanele și le dăm la frigider. Se pot consuma după 7-10 zile, când dispare pe secțiune culoarea roz a cărnii de pește, care devine alb-gălbuie.
SERVIRE
Scrumbia de Dunăre marinată se servește ca aperitiv la o masă de pește. Puneți în vasul în care serviți câteva cuburi de gheață, iar pe un mic platou, sau pe o farfurie felii de ceapă roșie, felii de lămâie și de limetă.
Nu uitați să puneți la gheață un vin alb sec de la Dunăre: Colinele Dobrogei (Măcin-Niculițel-Sarica, Murfatlar, Babadag-Histria), sau terasele Dunării (Greaca, Ostrov).
Poftă Bună!

marți, 28 iunie 2016

Hering matjas cu ceapă și castravete murat (ca la Amsterdam).


Sunt pline magazinele de preparate de hering pe care scrie matias, sau chiar Matias, ca sa nu mai vorbim de rețete cu hering a la Matias, sau chiar mai fandosit Matias hering. Cum majoritatea procesatorilor de pește oceanic de la noi folosesc la prepararea semipreparatelor de hering pește congelat, utilizarea denumirii de matias mie mi se pare la fel de incorectă, dacă vreți ca și șampanie, sau coniac, deși denumirea de hering matjas nu este controlată și nici nu este marcă înregistrată. A o utiliza însă abuziv mi se pare incorect pentru consumator. Și să vedem de ce.
Heringul matjas este cel provenit din primele capturi dintr-un sezon realizate în a doua jumătate a lunii mai și în luna iunie. Nu mai devreme când este prea slab, nu mai târziu când este prea gras. Din 1380 un pescar olandez a descoperit o metodă de conservare a heringului care consta în eviscerarea peștelui proaspăt cu menținea pancreasului, care prin enzimele sale va contribui la conservarea cărnii și la menținerea gustului proaspăt. După curățare heringii erau sărați și puși la butoaie și puteau fi transportați astfel dincolo de limitele porturilor. Tot așa se procedează și astăzi cu heringul, dar pentru profilaxia infestării cu viermele anisakis, peștii se congelează în tunele de congelare pentru minim 24 de ore.
Un hering matjas trebuie să indeplineasca unele conditii:

  • să fie pescuit în perioada 15 mai-30 iunie
  • sa conțină minim 16% si maxim 25% grăsime
  • să fie conservat în butoaie de lemn
  • să fie sărat corespunzător
  • să conțină pancreasul
  • să fie păstrat sub 7 grade Celsius de la capturare la desfacere (exceptând perioada de congelare).
Tradițional în Olanda heringul matjas se consumă ca un aperitiv, sau ca fast food, direct de pe stradă de la vânzători ambulanți sau din chioscuri specializate. În Amsterdam puteți găsi această specialitate peste tot, dar cele mai bune le întâlniți în piețele Doppermarkt și Boerenmarkt,  unde heringul se servește cu ceapă si castraveți de grădină murați, pe felii de pâine neagră de secară.
Personal am încercat mai multe variante: cu ceapă roșie, cu ceapă verde, ba chiar și cu castraveciori în oțet, dar sunt de preferat castraveții în saramură. Vă provoc și pe voi să încercați această delicatesă, cu o singura condiție: să aveți pe aproape o bere olandeză: Heineken sau Amstel.
Poftă bună!
N.B. maatjesharing provine din maagdenharing: hering virgin, la care femelele nu au apucat încă să producă ouă, spre deosebire de kuithareng, hering cu icre, care este mai ieftin si nu la fel de gustos.
Chioșc de vânzare hering la Amsterdam (Wikipedia)

Consumatul heringului în mod traditional (Wikipedia)

Producator de murături in piața din Amsterdam.

Pește în piața din Amsterdam.

Piept de rață fript


Una din delicatesele bucătăriei internaționale este friptura din piept de rață. Nu-mi aduc aminte din copilăria mea să fi mâncat vreodată piept de rață, preferam câte un copănel, dacă mi se punea în farfurie o bucată de friptură din acestă specie. Și apoi nu prea erau rațe bune de gătit pe vremea copilăriei mele, ce mai găseai pe la piață erau cam schiloade și trebuia tata să le îndoape vreo două luni, să le poată găti mama când le venea sorocul, fripte și puse călare pe varză călită în cuptor. 
Mai mâncam la Tușa Zamfirica de la Brănești aproape de culesul viei toamna câte un boboc de rață scos din ou primăvara și îndopat cu iarbă tăiată cu tărpanul și mărunțită cu satârul pe un butuc aflat sub umbrarul de viță de vie.
Pe urmă când am mai crescut au dispărut și rațele și curcile și păsările de prin piețe și singura aripată care se mai găsea pentru gătit era puiul de Avicola, dispărut și el după 1985, dar prezent la cotă oferită contra cost de regimul comunist sub forma tacâmurilor de pui, poreclite "găini japoneze Taki-muri".
Abia după înființarea supermarketurilor au apărut timid în rafturi delicatese cel mai adesea din import, printre care și pieptul de rață.
N-am mâncat de multe ori, poate de 3-4 ori gătit de alții și cam tot de atâtea ori gătit de mine, fie după cartea de bucate, fie după fler.
Recent însă am încercat tehnica cumnatei mele din Ungaria expertă în arta culinară și am obținut cele mai fantastice fripturi din piepturi de rață de până acum, așa că vă dau și vouă rețeta.

  1. pe un fund de lemn se crestează pielea și grăsimea (fără a se tăia carnea) la o distanță de 1 cm între crestături
  2. se condimentează pieptul pe ambele părți cu piper proaspăt râșnit și cu sare de mare grunjoasă
  3. se încinge bine o tigaie cu fund dublu până ce începe să fumege
  4. așezăm pieptul de rață cu pielea în jos în tigaia încinsă și-l frigem 3-5 minute, până se rumenește, apoi îl întoarcem cu pielea în sus și-l mai frigem 3-4 minute
  5. acoperim cratița și fie o mai ținem pe foc 2-3 minute, fie continuăm friptul la cuptorul încins la 150 de grade 12 minute după ceas.
  6. dăm cratița deoparte și lăsăm friptura să se odihnească 5 minute după ceas.
  7. tăiem friptura în felii oblice de 1 cm grosime
  8. sărăm friptura cu o sare de mare delicată (Fleur de sel, Maldon), după care o putem servi cu diferite sosuri sau garnituri.
O friptură bună din piept de rață trebuie să fie suculentă (dar nu crudă), de culoare roz deschis și cu miros de carne friptă.
Pofta bună!